ştiri
2010-04-21: “20/20” sau despre cum suntem toţi mureşeni

Douăzeci de ani de la evenimentele din douăzeci martie 1990, de la Târgu-Mureş, aceasta este semnficaţia titlului piesei Geaninei Cărbunariu, care s-a jucat marţi, la Biblioteca Judeţeană, în două spectacole unul după altul. Un mozaic de poveşti, de limbi, de situaţii, absurdităţi grefate pe existenţe obişnuite, vulgare, închise. De ce s-au bătut ungurii şi românii la Târgu-Mureş rămâne, însă, în continuare, o întrebare deschisă.

 
 

În piesa Geaninei Cărbunariu a existat o singură răbufnire, o singură voce autentică ce ar fi putut justifica toată nebunia de acolo: momentul în care bărbatul “Steluţei” îi acuză pe ceilalţi maghiari, prezenţi la cheful aniversar al lui “Sariko neni”, de laşitate. “N-aveţi decât să staţi deoparte şi o să ajungă maghiarii ca o rezervaţie de indieni”, spune el. Măcar, un motiv pentru un maghiar să iasă în stradă. Celorlalţi, însă, le e ruşine de ce ceea ce au făcut sau ar fi putut face. Le e ruşine că au bătut oameni, dar le-ar fi fost ruşine şi să nu-i bată.

 
 

 În fond, piesa “20/20” transcende conflictul interetnic şi interoghează chiar rădăcina binelui din fiinţa umană. Ce manipulare te poate face să loveşti cu o bâtă din nou şi din nou un om căzut la pământ? Ce spune asta despre tine, ca fiinţă umană? Piesa Geaninei Cărbunariu este construită, semnificativ, de altfel, pe tehnica “punerii în abis”, o poveste care spune o poveste, care spune o poveste, care spune o poveste. Într-un astfel de cerc concentric al poveştilor intră şi doi englezi, veniţi cu ajutoare umanitare şi care se trezesc prinşi în conflict. Răspunsul lor? Groaza animalică şi, în dorinţa de a fugi cât mai repede, refuză să sară în ajutorul unui cuplu la fel de speriat, care încerca să iasă din bătaia generală. Scoşi din contextul gregarizării extreme - unde unul dă cu bâta camuflat de gestul unui altuia care dă cu piatra, camuflat de gestul altuia, care aruncă o sticlă incendiară, camuflat de altul ce loveşte cu pumnul, camuflat de un al o sutălea care scoate briceagul - oamenii se reaşează pe existenţele lor cu ticuri, politeţuri de compromis şi cadouri stupide la aniversări, gen pijamale mov şi păhărele de ţuică. Evită să vorbească despre subiectul care este pe buzele tuturor numai pentru că unii sunt maghiari, iar alţii sunt români. Evită şi să se supere unii pe ceilalţi cu tradiţiile lor mai mult formale şi tâmpite, pretinzând că sunt mari admiratori ba ai ceardaşului, ba ai poeziei patriotice maghiare, din partea românilor, ba ai muzicii populare româneşti şi a cadourilor, din partea maghiarilor.

 
 

În economia piesei, de mare efect a fost recitalul dat de cei doi actori din Ungaria, o scenă coborâtă, parcă, direct de pe “Duna-tv”. În fond, nici de o parte, nici de cealaltă nu există cunoaştere, nu numai adevărată, dar semnificativă şi care să conteze pentru celălalt. Comunicarea este înghiţită de vidul grotesc al salvării aparenţelor şi atât, o ediţie reşapată a “Cântării României”, prin care se întrezăresc grozăviile din închisorile politice, sau de la canal. Cine este de vină pentru ce s-a întâmplat? Extraordinar discursul cu manipularea, în care vina e dată pe Iliescu sau agenturili străine şi în care vehemenţa negării vinovăţiei te trimite direct la adevăratul răspuns, cel mai crud dintre toate: fiecare în parte suntem vinovaţi pentru ce s-a întâmplat atunci. Nu există manipulare care să te facă să omori un om.

 
 

Frumos, trist, amuzant, grotesc spectacolul Geaninei Cărbunariu se încheie cu o întrebare menită să deschidă dialogul: “Voi ce credeţi?” 




<< înapoi



Oldal megjelenítése: 1066    
© - Zilele Sfântu Gheorghe 2010